re-ate b (part deux)

în seara asta mi s-au confirmat 3 bănuieli:

1. pentru a jdeeee mia oară, când vine vorba de urcat în ratb, toţi nebunii, beţivii şi pensionarii rătăciţi sau care au dat mai mult ori mai puţin în mintea copiilor sunt atraşi în mod iremediabil şi irevocabil, mai abitir ca un magnet, de persoana mea. pe drumul spre casă, în troleul 85, am avut parte preţ de 45 de minute de întrebările tremolate şi dublate energic de o considerabilă doză de scepticism, repetate din staţie în staţie (cu o precizie mai mare decât a vocii feminine cu tempo-ul uşor alterat şi timbrul metalic ce anunţă opririle) ale unei inepuizabile mămăiţe de un metru şi un pic, ce avea aceeaşi destinaţie cu a mea – gara de nord – urcată probabil de pe la obor şi pentru care, orice nou stop, frână sau staţie de-a dreptul trezeau de fiecare dată suspiciunea eternă de a fi ajuns la cel mai important nod bucureştean de cale ferată, comportând, de bună seamă, iminentul risc de a-şi fi ratat scopul periplului. şi ca să fie meniul complet, pe la preoteasa, a început să-i sune ceasul deşteptător de-l avea în plasă şi, pe care, evident, nu-l auzea. deznodământul – la gară am coborât amândoi – „da’ nu vii şi matale cu mine înăuntru?”… /:)... enough is enough

2. întotdeauna adevăraţii şoferii de pe ratb, ăia de viţă veche şi care se vor respecta până la apusul carierei lor de ratb-işti (a propos, ăştia de pe trolee sunt tot şoferi sau manipulanţi??? eu cred că şi ăştia sunt tot şoferi – nu de alta, da’ au volan, deşi au şi fire din alea electrice şi „captatori” cum am aflat în seara asta că se cheamă braţele alea de sar când ţi-e lumea mai dragă pe la câte un macaz de prin mijlocul intersecţiilor) ascultă în intimitatea cabinei lor nemuritoarele şlagăre din electrizanţii ani ’80, ale celebrelor şi de mare răsunet nume precum abba, sandra şi modern talking sau, pentru melomanii inveteraţi, cunoscuţi şi sub numele de blue sytem. unii puţin mai decadenţi – ori ceva mai tineri – mai calcă pe delături şi pot fi depistaţi ascultând o altă formaţie, de altfel în mare vogă prin anii ’90, cu rezonanţe similare celor anterior menţionate şi care, în acea veselă perioadă a istoriei noastre recente se auzea din celeberissemele „măgăoaie” cu led-uri marca internaţional mai pe la toate gurile de metrou. ghiciţi? ei bine... ace of base (cei de-a dreptul extremişti, recurg şi la o alte voce la fel de nemuritoare, cea a unei dudui pe nume la buche (jiiizzzz) – care m-a isterizat pe mine în tinereţe, pe când mă aflam într-o călătorie de plăcere cu trenul, vreme de 3 ceasuri – rămasă în conştiinţa colectivă pentru hit-ul be my lover – şi „pusă pe repeat”, ca să citez dintr-un mare clasic în viaţă al muzicii româneşti). în această seară, m-am delectat cu nepieritoarele i’ll never be (a) maria magdalena, in the heat of the night, hiroshima şi încă vreo câteva pe care nu le-am mai distins, pentru că începuse să-i sune ceasul mămăiţei despre care vă vorbeam la bănuiala numărul 1.

3. ultima bănuială care mi se confirmă, este că, din lipsă de preocupare (autismul ăla al şofatului de unu’ singur în zenobius alături de şoarecul infect şi deprimat ce se holbează cu o meclă adormită la mine de pe bord e şi el bun la ceva pentru că mă ţine cu mintea într-o altfel de priză, undeva unde lucrurile se succed destul de repede şi un pic ca după nopţile nedormite, mai ales seara, ca în filmul ăla în care nicholas cage era un ambulanţier de făcea ture în dujmănie, pentru că trebuie să fiu atent la drum, îmi dă muzica de care am eu chef şi dozele de nicotină şi cola necesare pentru a nu o lua razna), cum ar fi oameni interesanţi la care să te uiţi, ceva de văzut de se împlântă pe stradă ori vreo chestie de citit super rapid, încep să gândesc – de obicei „aiurea în troleu” (nu în tramvai, pentru că nu prea mi-au plăcut niciodată) – totdeauna răsunându-mi în crieri mein teil a celor de la rammstein şi mă iau nervii, desigur... so, bef@&$%#ware în ce troleu vă urcaţi şi lângă cine vă aşezaţi sau faceţi ceva să se topească odată infecţia asta de moloz de zăpadă... >:)